Fazanul -
cadoul vânătorilor pentru ei înșiși
Trofeu valoros pentru vânători, însă o pacoste pentru natură.
Faceți cunoștință - fazanul de vânătoare.
Cu aproximativ 100 ani în urmă, fazanul a fost introdus în Republica Moldova
pentru a fi vânat. Această specie mai este numită și „fazan de vânătoare”,
care nu e altceva decât o formă hibridă rezultată din încrucișarea mai multor subspecii,
pe care vânătorii o eliberează în natură în fiecare an.
Deși este îndrăgit de vânători, fazanul a ajuns să fie o specie invazivă,
provocând multiple probleme de mediu.
De unde vine fazanul?
Astfel, fazanul de Colchida a fost încrucișat cu fazanul chinez și fazanul japonez sau verde. Din această încrucișare a rezultat fazanul comun, specie care apoi s-a răspândit în toată Europa cu ajutorul omului și s-a perpetuat până în zilele noastre.
Cum au numit oamenii de știință această nouă specie? Phasianus colchicus, în amintirea strămoșului adus din Colchida.
Distribuția originală (violet) și introdusă (roșu) a fazanului comun (Phasianus colchicus). Sursă: Wikimedia Commons.
Cum influențează asupra mediului înconjurător eliberările anuale de fazani?
Problema eliberării de fazani abia a început a fi studiată în Europa, prin urmare nu există informații suficiente care ne-ar ajuta să înțelegem la scară completă acest fenomen. Însă în întreaga lume există deja îngrijorări legate de eliberarea fazanilor pentru împușcare și impactul acestui lucru asupra habitatelor și faunei sălbatice.
De asemenea, există câteva studii punctuale, axate pe diverse aspecte de mediu: vegetație, insecte, alte păsări. În urma acestor cercetări, s-a arătat că fazanul de vânătoare, prin modul său specific de trai, alterează condițiile de mediu în folosul său și în detrimentul altor organisme.
Impact asupra vegetației: Prezența unui număr mare de fazani eliberați în habitate naturale (în special în zone îngrădite), poate avea un impact negativ asupra vegetației solului, cauzând alterarea structurii prin călcarea acesteia în picioare. Staționarea fazanilor pe termen îndelungat în fâșiile de protecție de pe terenurile agricole, chiar și în cazul unui număr mic de păsări, poate rezulta în modificări majore în compoziția stratului vegetației de câmp, cauzate de acumularea de excremente și modificarea nivelurilor de nutrienți din sol. Densitățile mari de excremente de fazani pot duce la creșterea numărului de organisme detritivore, în timp ce creșterile de azot, fosfor și potasiu vor duce la modificări ale microclimatului la nivelul solului și ale compoziției speciilor de plante (Aviron et al., 2005; Barbaro et al., 2007), speciile caracteristice fiind înlocuite cu plante perene ruderale și tolerante la perturbări, adică buruieni. |
Impact asupra nevertebratelor: Fazanii afectează unele grupuri de nevertebrate din locul în care trăiesc - fie prin consum direct, fie prin alterarea condițiilor de mediu din habitatul respectiv. Concentrația mare de excremente de fazan și modificarea structurii stratului vegetației reprezintă cele mai mari amenințări pentru existența nevertebratelor, căci acestea generează schimbări dramatice asupra abundenței și compoziției acestora. În zonele unde fazanul este abundent, scad anumite specii din ordinul Carabidae (gândaci de sol) specifice pădurii, făcând posibilă instalarea speciilor tipice câmpurilor arabile și pășunilor. În plus, în urma acestor schimbări de compoziție a comunității de insecte, crește abundența dăunătorilor agricoli, cum ar fi oniscideele (ex. Păduchi de lemn) și gasteropodele (melci) (Neumann et al, 2015). |
Impact asupra reptilelor: Organizația Amphibian and Reptile Conservation Trust din Marea Britanie susține că fazanii eliberați în natură afectează populațiile de reptile, consumându-le în perioada eliberării (august-septembrie), deci înainte ca reptilele să intre în hibernare. Un studiu belgian, publicat în Bulletin de la Société Herpétologique de France, a arătat că acolo unde sunt eliberați fazanii, dispar șerpii și șopârlele. Autorii au observat că în zonele unde fazanii erau eliberați constant, au dispărut două specii de șopârlă larg răspândite: șopârla de munte (Zootoca vivipara) și năpârca (Anguis fragilis). Însă după ce eliberările de fazani au încetat în zonele respective, aceste șopârle au re-apărut. Totuși, autorii articolului sunt îngrijorați că această revenire ar fi imposibilă în cazul speciilor rare și periclitate, cum ar fi vipera comună (Vipera berus), care a dispărut cu totul și nu a mai revenit. Potrivit lor, în zonele agricole arabile, unde reptilele sunt limitate la mici pete de habitat și formează populații izolate, riscul extincțiilor locale permanente în urma supra-predării de către fazani este mare. |
Impact asupra păsărilor native: O altă problemă care însoțește eliberarea fazanului în natură o constituie obiceiurile sale oportuniste de hrană. Prin apetitul lor vorace și tipul de hrănire omnivor, fazanii consumă aproape orice tip de mâncare, prin urmare afectând relațiile trofice ale altor păsări și atrăgându-le într-o competiție acerbă. Societatea Regală de Protecție a Păsărilor din Marea Britanie (RSPB) a semnalat faptul că resursele de semințe care apar în mod natural pe terenurile agricole sunt epuizate de fazani, iar alte păsări suferă ca urmare a acestui lucru (însă problema nu a fost analizată în profunzime). De asemenea, studiile au arătat că fazanii pot determina scăderea populațiilor de potârnichi din cauza habitatului și a competiției pentru hrană, deoarece aceste două specii consumă aceleași insecte. Un studiu britanic susține că fazanul e într-o situație mult mai avantajată decât potârnichea deoarece abundența lui e susținută artificial prin introducere și eliberare, și spre deosebire de potârniche, fazanul consumă un spectru foarte larg de insecte. În urma disecției a 5 pui de fazan, s-au găsit în sistemul lor digestiv circa 120 specii de artropode, larve de muscă cu ferestrău, cărăbuși, afide, furnici și o mare varietate de alte animale nevertebrate (G.R. Potts, 2019). |
Parazitismul la cuib: Acest fenomen este unul obișnuit la fazani, ca urmare a înclinației lor de a cuibări la întâmplare în apropierea altor păsări și a faptului că cerințele de cuibărit sunt similare cu cele ale altor păsări care locuiesc în același habitat. Acest fenomen a fost observat în raport cu potârnichea (Perdix perdix), acolo unde aceste două specii cuibăresc aproape: în SUA s-au înregistrat cazuri când cuiburile de potârniche numărau între 1 și 20 ouă de fazan (Carlson and Rollings 1941a, b, Carlson 1943, McCabe and Hawkins 1946). Fenomenul are loc și în raport cu mai multe specii de rață, cum ar fi rața sulițar (Anas acuta), rața lingurar (Spatula clypeata) și rața mare (Anas platyrhynchos) – doar ultima dintre ele cuibărind în Republica Moldova. W.B. Tegetmeier, un naturalist britanic, a descoperit în anul 1904 cuiburi de ouă în scorburile ocupate de porumbelul gulerat (Columba palumbus) și veverițe. Parazitismul la cuib poate determina ca specia de pasăre parazitată să-și abandoneze cuibul dacă acesta are o proporție mare de ouă străine (fenomen întâlnit la potârniche), sau să aibă o rată mai mică de ecloziune a propriilor ouă (fenomen întâlnit la rațe). Ouăle de fazan au, de asemenea, un timp de incubație mai scurt decât ouăle specilor gazdă, iar acest lucru face ca pasărea parazitată să-și abandoneze propriile ouă după ecloziunea fazanilor, crezând că ouăle rămase nu sunt viabile. S-au raportat cazuri când potârnichile își părăseau cuibul fiind acompaniate de pui de fazan, în timp ce propriile ouă rămâneau părăsite. Au fost observate situații când adulții de potârniche erau urmați de pui din ambele specii. În anul 1966 a fost raportat un caz interesant cu un pui de fazan care stătea pe spatele unui rațe. O echipă de naturaliști americani au observat că în anii secetoși au existat mai multe cuiburi de potârniche parazitate de fazani decât în anii cu precipitații normale. Acest lucru a fost pus pe seama faptului că în anii secetoși ambele specii sunt nevoite să cuibărească mai aproape una de alta din cauza reducerii suprafeței habitatelor potrivite pentru cuibărit. Ei au concluzionat că lipsa de locuri acceptabile de cuibărit ca urmare a agriculturii intensive și a suprapunerii habitatului, între fazan și speciile native apare competiția pentru resursele limitate (Errington and Hamerstrom, 1938). |
Transmiterea bolilor aviare sau a paraziților: Un studiu experimental din SUA a arătat că aceste păsări pot circula în natură maladia numită histomonoza (boala capului negru), provocată de protozoarul Histomonas meleagridis, care afectează speciile galinacee: curcile, găinile, potârnichile, prepelițele, păunii. În timp ce fazanii tolerează bine infecția, înregistrând puține cazuri de afecțiune hepatică sau mortalitate, alte păsări, cum ar fi prepelițele și potârnichile, au demonstrat sensibilitate. Confom autorilor, aceste rezultate au potențialul de a arăta că fazanii pot fi o sursă importantă de contaminare a solului, prin intermediul excrementelor, cu parazitul Heterakis gallinarum, care este purtătorul protozoarului Histomonas meleagridis (Lund&Chute, 1972). |
Cum a ajuns fazanul la noi?
În sursele de literatură ale secolelor 18-19 lipsește orice mențiune cu privire la această pasăre: nici Dimitrie Cantemir nu o pomenește în „Descrierea Moldovei” (1716), nici scriitorul Constantin Stamati-Ciurea în cartea sa „O vânătoare în Basarabia” (1854). Teoria general acceptată este că specia a apărut după ce Basarabia devenise gubernie a Imperiului Țarist. În acea vreme, creșterea fazanilor în fermele de vânat a început să fie practicată de către nobilii și marii proprietari, iar la începutul secolului al XX-lea au fost create chiar mari pepiniere de fazani lângă Sankt Petersburg, Moscova și în alte zone importante din imperiu.
Ulterior, după constituirea URSS, au început în forță experimentele privind hibridizarea și creșterea fazanului pentru vânătoare, iar specia a fost aclimatizată masiv și în RSS Moldovenească. În anul 1949, cu participarea savanților de la Academia de Științe, un grup de 12 fazani a fost adus din Rezervația Askania-Nova (Herson, Ucraina) și eliberat în preajma satului Clișova (r. Orhei). Apoi a urmat o nouă eliberare în fondul de vânătoare Copanca (Căușeni), unde au fost aduși circa 700 de fazani în perioada 1949-1967. De asemenea savanții au adus în rânduri repetate alte grupuri de păsări – în total au introdus circa 1500 de fazani timp de 18 ani. Păsările aparțineau diferitor rase încrucișate, achiziționate din diverse pepeniere: fazanul negru (Phasianus colchicus var. tenebrosus), fazanul de vânătoare european (Phasianus colchicus) și fazanul mongol (Phasianus colchicus mongolicus).
Procesul de aclimatizare a fazanilor a fost atent monitorizat de către oamenii de știință de atunci (Averin, 1972). Datele lor preliminare demonstrează un puternic grad de dispersie al păsărilor. Ei au înregistrat prezența fazanilor la distanțe semnificative față de locurile de eliberare inițiale: 65-70 km, uneori chiar și 100 km, ceea ce indica o tendință puternică de colonizare a diverselor habitate de către fazani. Referitor la densitate, savanții au observat că în zona centrală a Moldovei fazanii ajungeau la circa 100-140 de indivizi la 100 de hectare. În nordul țării aceste păsări nu reușeau să se aclimatizeze ca urmare a stratului gros de zăpadă în sezonul rece (35-40 cm) care se menținea timp de până la 2-2,5 luni. Drept urmare, savanții declarau că „aclimatizarea cu succes a fazanului în Moldova, ca și în multe țări occidentale, este posibilă doar dacă există un serviciu de vânătoare bine înființat, care să aibă grijă de păsări iarna”.
Este important de menționat faptul că în acea perioadă, comunitatea academică de la noi și din majoritatea URSS vedea altfel conceptul de conservarea biodiversității față de cum se vede astăzi. Diverse ramuri ale biologiei erau încă în stadiu incipient pe atunci (ecologie, fiziologie animală și vegetală); însăși zoologia era efectuată prin intermediul capturării și uciderii animalelor care reprezentau obiectul de studiu al cercetătorilor. Majoritatea informațiilor despre lumea vie erau asimilate în urma activităților de vânătoare, și înșiși oamenii de știință erau parțial vânători sau silvicultori – lucru de înțeles, însă care totuși limita studiul naturii la unghi destul de îngust. Din acest motiv, introducerea și proliferarea fazanului de vânătoare în Republica Moldova s-a făcut cu girul comunității academice, care nu a fost preocupată de eventuale studii de impact. Realitatea tristă este că fazanul de vânătoare a devenit o specie invazivă și periculoasă pentru mediul înconjurător inclusiv cu suportul savanților, care de multe ori aveau concepte de conservare a biodiversității apropiate vânătorilor și făceau munca acestora în virtutea domeniului intitulat „cinegetică” – ramură științico-tehnică ce valorifică speciile de interes vânătoresc.
La circa 60 ani distanță de la dezvoltarea tehnicilor de creștere artificială și la introducerea sa asistată de comunitatea academică, fazanul a reușit să se aclimatezeze peste tot în Republica Moldova, cu excepția zonei de nord, fiind o specie cu distribuție foarte largă. Acest succes se datorează unui complex de factori importanți, printre care putem menționa avantajul fermelor de fazani, care cresc la nivel industrial păsări atent selectate, precum și tratamentul preferențial din partea comunității de vânători, care creează condiții potrivite supraviețuirii fazanului în diverse habitate și îndepărtează prădătorii acestuia.
Distribuția fazanului comun (Phasianus colchicus) în Republica Moldova, conform observațiilor efectuate de-a lungul anilor de către Societatea Pentru Protecția Păsărilor și a Naturii.
Fazan (Phasianus colchicus). Credit: Vitalie Ajder
Drumul fazanului: de la fermă la desaga vânătorului
În multe țări europene există ferme speciale unde se practică o atentă creștere a fazanului: în primul rând, păsările sunt selectate cu grijă astfel încât să poată da urmași cu caracteristici predictibile. Apoi ouăle sunt adunate de la femele clocitoare și se păstrează doar cele care sunt viabile, fiind ulterior plasate în incubatoare unde se desfășoară un proces accelerat de eclozare. Puii ies din ou după circa 3 săptămâni de incubație atent controlată. Fermele mari, care au tehnologia corespunzătoare, pot asigura câte două eclozări pe săptămână, astfel producând săptămânal minim 500 de pui de fazani. Datorită faptului că puii pot supraviețui circa 60 de ore fără să mănânce, ei pot fi livrați în diverse colțuri din lume încă din prima zi de viață. Însă majoritatea puilor continuă să fie crescuți la ferme, fiind plasați în țarcuri încălzite. Ulterior, exemplarele ajunse la maturitate sunt vândute fie pentru consumul de carne, fie pentru eliberarea lor în fonduri de vânătoare, inclusiv pe piața internațională.
Fazan speriat de fotograf. Credit Ion Grosu
Fazanul este important pentru vânători, însă asta nu înseamnă că este important și pentru natură.
Eliberarea anuală de fazani este în interesul comunității de vânători, care au o preferință aparte pentru această pasăre gustoasă, dar este în detrimentul mediului înconjurător.
Silvia URSUL
Societatea Pentru Protecția Păsărilor și a Naturii